Archive for the ‘short_wanna_be_stories’ category

rememorari : 2 septembrie, 2008

ianuarie 15, 2012

cel mai mult ma enerveaza cuvintele care se izbesc de ziduri si nu sangereaza, si nu transpira, si nu se transforma…

prima oara cand am patit-o, inchipuisem aceasta transformare ca pe ceva ce urma sa imi rastoarene convingerile si care, fara sa fie neaparat vizibil spectaculoasa, avea sa impinga clipa intepenita mai departe… si mai aproape…doar ca, nu s-a intamplat asa… niciodata nu se intampla „asa”…

plansesem si inainte…

apoi se facea ca viata o luase din loc, si eu nu mai aveam vreme si nici chef sa cant cantecul tau… si toate cate le cladisem in gand, se frangeau pe rand, fara zgomot… iar franturile mergeau disciplinate, sa se aseze metodic, unele peste altele… astfel ca in urma mea, neauzit, nestiut, nedorit inca… se inalta ZIDUL…

cel mai mult ma enerveaza cuvintele care se izbesc de ziduri si nu sangereaza, si nu transpira, si nu se transforma… cuvintele fara umbra, afara de umbra din ochii mei, care o sa treaca…

[ nota: rememorari este „eu” de pe vremuri… si este pentru ca … viata are un mod ciudat de a te readuce mereu fata in fata cu temerile tale cele mai mari, cu greselile si defectele tale cele mai dureroase… cu sperantele cele mai aprige…]

Reclame

rememorari : 27 mai, 2008

ianuarie 15, 2012

unu si cu unu nu mai fac doi…

si nici nu mai pot sa extrag radacina patrata din dorul meu pentru tine, care s-a rasucit dureros spre pamant si s-a agatat intr-un minus… prostutul…

am ratacit rostul zecimalelor si pe cel al privirilor…

m-am pierdut in logica gandurilor pe care n-am apucat sa ti le spun de teama ca, staruind sa le modelez in cuvinte, voi irosi din timpul imbratisarilor noastre nefaptuite…si am uitat de sarutul, care, daca ar fi fost, ce s-ar mai fi povestit…la infinit…

mi-am inchis inima intre paranteze patrate si i-am soptit sa taca fractia viselor mele spulberate…

[ nota: rememorari este „eu” de pe vremuri… si este pentru ca … viata are un mod ciudat de a te readuce mereu fata in fata temerile tale cele mai mari, cu greselile si defectele tale cele mai dureroase… cu sperantele cele mai aprige…]

rememorari : 6 februarie, 2008

ianuarie 15, 2012

sa nu te superi pe mine, dar azi te-am inchis intr-o cutie … pe care, daca vrei sa stii, o voi tine pe dulap…si pe care m-am hotarat sa o mai deschid din cand din cand, dar doar atat cat sa dosesc inauntru vreo visare intarziata… sau vreun regret ratacit…

nu stiu daca ai observat, dar intotdeauna se ratacesc regrete…uite, chiar mai devreme, pe cand ma pregateam sa asez capacul peste cutie, am zarit unul, de talie medie as zice, incurcat intre ciucurii de la covor… se intelege ca i-am facut pe data loc, si unul de cinste chiar, in cutie… era  totusi un regret de talie medie…

m-am intrebat apoi, cate altele, asemenea lui, sau chiar mai marunte se vor fi pierdut in desisul zilelor ce vor urma… dar am luat si gandul acesta si l-am ascuns si pe el in cutie…

oare ar fi trebuit sa aleg o cutie mai mare…?

[ nota: rememorari este „eu” de pe vremuri… si este pentru ca … viata are un mod ciudat de a te readuce mereu fata in fata cu temerile tale cele mai mari, cu greselile si defectele tale cele mai dureroase... cu sperantele cele mai aprige…]

rememorari : 28 ianuarie, 2008

ianuarie 15, 2012

intr-o zi m-am asezat in genunchi si am inceput sa ma joc in nisip…

si jucandu-ma, imi alergam mainile prin nisip si nisipul il scurgeam printre degete, ingropand si dezgropand vise…

zaceam in nisip pentru ca nimeni nu venea sa ma ridice…

si dintr-o data nisipul incepu a prinde forme sub framantarea mainilor mele… forme de inaripat fara o aripa, de urias orb…de balaur cu inima franta…mi-era mila de biata mea tara de poveste…

atat de mila incat as fi putut sa plang peste zidurile ei si s-o inund… incat as fi putut sa o suflu la pamant, inapoi in nisipul din care-o urcasem… as fi putut s-o ard, rostogolind peste ea o stea cazatoare… sa o ascund sub o pleoapa, sau sub un oftat… sau intr-o ultima strangere de mana…sau de inima…

atata doar ca, nu puteam sa o uit…

[ nota: rememorari este „eu” de pe vremuri… si este pentru ca … viata are un mod ciudat de a te readuce mereu fata in fata cu temerile tale cele mai mari, cu greselile si defectele tale cele mai dureroase… cu sperantele cele mai aprige...]

ironic!

mai 18, 2010

la un moment dat primesc un mail…” dorim sa va informam asupra ofertei noastre, valabila pana la data de…bla… bla… toate cele bune si nu ratati aceasta sansa…etc. etc” … dincolo de tonul formal si structura standard, mail-ul are ceva aparte… habar nu am ce… este ceva ce nu se explica cu una cu doua…se simte ( ce cliseu!!!) …

probabil sunt de vina virgulele, un pic cam multe si cam aiurea puse…sau poate… sau nu… da, e numele din josul paginii, acelasi cu al tau… ma gandesc cum ar suna un mail pe care l-ai scrie special pentru mine, din nimic…rosesc… probabil ca nu ar suna chiar asa… rosesc din nou… oricum,e clar, ar abunda in virgule… asta e foarte tare… eu uit aproape intotdeauna sa le pun… si desigur gasesc ca asta e deja o potrivire prea mare, ca sa fie doar coincidenta…ne completam… negresit e un semn… asemeni unui semn de circulatie, care aseaza in asa fel prioritatile in capul meu, incat deja de doua zile de cand am primit mail-ul cu pricina, refuz orice angajament intelectual care nu implica analiza morfologica, sintactica sau semantica a celor cateva randuri pe care mi le-ai scris… desigur ca putea sa asezi frazele oricum, dar o facusei asa si nu altfel si asta insemna foarte mult…si in primul rand insemna ca nu scrisesei la intamplare, in graba de ca si cand nu iti pasa defel, ci te gandisei, probabil te framantasei sa gasesti formularea perfecta…puteam oare sa sper?… pentru ca in cazul asta isi aveau rost si orele mele pierdute cu cartea in brate si gandul aiurea…

hmm…aiurea era desigur faptul ca nu te stiam deloc… dar te stiam cat te stiam, si era suficient cat sa-mi dospeasca in dosul pleoapelor intamplarile perfecte cu noi doi acum si peste 100 de ani, negresit mana in mana si zambitori soarelui si lumii intregi, de care nu ne mai pasa de mult. Le cresteam o data cu fluturii, pe care nici prin gand nu-mi trecea ca aveai sa-i iei in ras vreodata…caci tu nu erai tu, erai TU si capatasei atat esenta si sens, incat nu te-ai fi putut renega decat singur, cu perseverenta si obstinatie…

un mail…pfff…

in orice caz TU trebuie sa existi pentru ca nu mi te pot scoate din minte…!!!

portret cu oua rosii…

aprilie 6, 2010

e un miros greu, cu care te obisnuiesti intr-o oarecare masura abia dupa cateva minute… traversam sufrageria si ajungem intr-o camera ce  pare sa fie birou,dormitor si bucatarie in acelasi timp…incaperea e inalta,dar lumina murdara si ingramadeala de piese de mobila ii iau din suplete… e greu de zis de cat timp nu a mai fost schimbat tapetul… sau asternutul ravasit de pe pat…sau ziarul de pe birou, care foloseste, dupa toate aparentele, pe post de fata de masa…

batranul ne pofteste sa luam loc…niste scaune cu spatar inalt si lucratura frumoasa in lemn de culoare inchisa…ca si toata mobila varata in incapere… in stanga, imediat langa usa, patul… apoi pe peretele din fata o bibliotea greoaie, cu vitrina, din care imi atrage atentia mai ales un samovoar … pe acelasi perete, deasupra patului, un tablou infatisand o slujnica nurlie, cu mainile oprite pe solduri si privire provocatoare… in fata bibliotecii, masa de lucru… inghesuite, teancuri de carti, cat sa ocupe jumatate din suprafata… restul serveste de masa de bucatarie…pe ziar stau insirate tot felul de pungi si hartii in care sunt impachetate resturi de mancare… imediat langa usa in stanga de data asta, o soba mare de teracota, in care nu se mai face focul…

batranul e foarte incantat de vizita si de buna seama are chef de vorba…ne pofteste sa luam loc… e singur, de cand acu vreun an, i-a murit sotia, tanti elena… o boaba de lacrima ii creste in coltul ochilor si vocea i se schimba o clipa…

se aseaza pe pat, cu mainile impreunate in poala… pe mine nu m-a mai vazut de cand eram mica… cati ani sa am? ma priveste mai bine si ochii i se ingusteaza, in spatele sprancenelor groase… are o fatza mare, cu trasaturi grosolane, ingrosate de ani si griji si tristeti… vorbeste cu accent moldovenesc, la care nu a renuntat, cu toate ca locuieste in bucuresti de cand avea 30 de ani…

nu indraznesc sa zic prea multe… ascult ce povesteste… zambesc… povesteste frumos… ma uit la tata… si el e stingherit un pic… e ceva solemn si totusi cald la omul asta … bulversant… i-as sari de gat si totusi nu indraznesc … l-as asculta sa imi povesteasca toata viata lui, dar ma feresc sa pun intrebari…

in schimb raspund politicoasa la intrebarile lui…cand si cand mai strecor cate o parere…nu critica, dar poti sa ghicesti in inflexiunile vocii cand nu e de acord…si nu e de acord cu multe, dar nu mai gaseste in el puterea sa se revolte… aduce vorba de pensie… el a fost profesor si scria carti pentru toata tara… „uite”, ne arata, „si acum lucrez la o carte”… observ langa birou o masuta de voiaj, pe care sunt o gramada de hartii acoperite cu un scris marunt, ordonat… „da’ nu se mai merita domne’ ” si se uita in palme cu naduf… „nu se mai merita” …

si am avut senzatia ca nu vorbeste doar de carti, ci de viata lui de acum, de sarbatoarea asta, a luminii, care l-a gasit in intuneric, singur, de camera asta in care isi duce de ceva timp aproape toata existenta si de ziua de maine, pe care trebuie sa o infrunte, tot mai macinat de batranete si mai ales fara tanti elena…

ciorna…

martie 21, 2010

imi musc buzele si las aerul caldut sa le ususce … parul razvratit il trimit dupa ureche… adulmec atmosfera primavarateca si in mine se inghesuie amintiri nedefinite, de demult, din atatea alte primaveri, ca si asta… ma simt fericita…

lumina puternica, aglomeratia si agitatia asta fara sens, vocile copiilor in apropiere… apoi din ce in ce mai departe… ma cuprinde o moleseala placuta … miroase a boabe de cafea proaspat rasnite si ma trezesc dorindu-mi o cana mare, cu mult zahar si scortisoara…dar daca m-as ridica acum sa ma duc sa cumpar, magia s-ar duce… e acum si aici…renunt …

mana urca usor, cu tigara aprinsa… buzele se desprind si primesc… simplu, firesc … privirea se ingusteaza in ochii care se fac tot mai mici de placerea nicotinei…o clipa, apoi pieptul se relaxeaza si fumul urca in forme ciudate…nu ii disting prea bine trasaturile in umbra sepcii pe care o poarta strengareste, desi as zice ca are catre 30 de ani… nu pot sa explic de ce mi-a atras atentia… poate e poezia miscarilor de fumator, poate ca intra lejer in unghiul meu vizual sau e vorba pur si simplu ca trebuie sa omor cumva jumatatea de ora care ma desparte de intalnire…special am vrut insa sa ajung mai devreme… simteam nevoia sa vad oamenii si sa ii schitez…simteam ca langa EL toate astea nu si-ar avea rostul…nu pot sa mai fiu eu in preajma lui… trist…nu stiu de ce mai continui…

sta picior peste picior…si priveste in gol..sau poate atentia ii e fixata asupra vreunui detaliu care mie imi scapa… sau poate nu vede deloc si incremenirea lui traduce de fapt concentrarea de a ghici parcul in sunete si arome… gandindu-ma la asta ma relaxez un pic, caci ideea de a fixa un strain in plina zi, fara nici un motiv aparent nu mi se pare sanatoasa… dar el nu vede si atunci este ok…pot sa ma holbez in voie…o fac…

cum este, ce face, ce il aduce in dupa-amiaza asta aici, pe o banca la nici doi pasi de mine… pasi marunti… un blackout cu amintiri montane…mi s-a facut dor de munte…a trecut deja o luna…si mi se face mila de el, care la nici doi pasi de mine e orb si nu poate sa vada frumusetea inaltimilor…hotarasc ca nu poate fi orb…ar fi pur si simplu nedrept din partea mea sa imi inchipui contrariul…

as bea cafea…

probabil ca e si el pierdut in rememorari… sau asteapta ca si mine pe cineva, fara convingere,din obisnuinta sau teama… ridic fata spre soare si inchid ochii…lumina ma patrunde printre pleoape si raman asa, expusa,abandonata, ca un pitic de gradina… citisem cu o seara inainte o nuvela despre un pitic malefic care dansa obsesiv dar foarte frumos… probabil de aici imaginea asta…

mirose puternic a cald, zahar si scortisora…perfect…deschid ochii si imi intinde o cana cu cafea…zambeste… eu ma inrosesc toata(de la soare 😛 ), dar primesc…

in seara aia m-am despartit de EL… nu gaseam motive sa mai continui…