e un miros greu, cu care te obisnuiesti intr-o oarecare masura abia dupa cateva minute… traversam sufrageria si ajungem intr-o camera ce pare sa fie birou,dormitor si bucatarie in acelasi timp…incaperea e inalta,dar lumina murdara si ingramadeala de piese de mobila ii iau din suplete… e greu de zis de cat timp nu a mai fost schimbat tapetul… sau asternutul ravasit de pe pat…sau ziarul de pe birou, care foloseste, dupa toate aparentele, pe post de fata de masa…
batranul ne pofteste sa luam loc…niste scaune cu spatar inalt si lucratura frumoasa in lemn de culoare inchisa…ca si toata mobila varata in incapere… in stanga, imediat langa usa, patul… apoi pe peretele din fata o bibliotea greoaie, cu vitrina, din care imi atrage atentia mai ales un samovoar … pe acelasi perete, deasupra patului, un tablou infatisand o slujnica nurlie, cu mainile oprite pe solduri si privire provocatoare… in fata bibliotecii, masa de lucru… inghesuite, teancuri de carti, cat sa ocupe jumatate din suprafata… restul serveste de masa de bucatarie…pe ziar stau insirate tot felul de pungi si hartii in care sunt impachetate resturi de mancare… imediat langa usa in stanga de data asta, o soba mare de teracota, in care nu se mai face focul…
batranul e foarte incantat de vizita si de buna seama are chef de vorba…ne pofteste sa luam loc… e singur, de cand acu vreun an, i-a murit sotia, tanti elena… o boaba de lacrima ii creste in coltul ochilor si vocea i se schimba o clipa…
se aseaza pe pat, cu mainile impreunate in poala… pe mine nu m-a mai vazut de cand eram mica… cati ani sa am? ma priveste mai bine si ochii i se ingusteaza, in spatele sprancenelor groase… are o fatza mare, cu trasaturi grosolane, ingrosate de ani si griji si tristeti… vorbeste cu accent moldovenesc, la care nu a renuntat, cu toate ca locuieste in bucuresti de cand avea 30 de ani…
nu indraznesc sa zic prea multe… ascult ce povesteste… zambesc… povesteste frumos… ma uit la tata… si el e stingherit un pic… e ceva solemn si totusi cald la omul asta … bulversant… i-as sari de gat si totusi nu indraznesc … l-as asculta sa imi povesteasca toata viata lui, dar ma feresc sa pun intrebari…
in schimb raspund politicoasa la intrebarile lui…cand si cand mai strecor cate o parere…nu critica, dar poti sa ghicesti in inflexiunile vocii cand nu e de acord…si nu e de acord cu multe, dar nu mai gaseste in el puterea sa se revolte… aduce vorba de pensie… el a fost profesor si scria carti pentru toata tara… „uite”, ne arata, „si acum lucrez la o carte”… observ langa birou o masuta de voiaj, pe care sunt o gramada de hartii acoperite cu un scris marunt, ordonat… „da’ nu se mai merita domne’ ” si se uita in palme cu naduf… „nu se mai merita” …
si am avut senzatia ca nu vorbeste doar de carti, ci de viata lui de acum, de sarbatoarea asta, a luminii, care l-a gasit in intuneric, singur, de camera asta in care isi duce de ceva timp aproape toata existenta si de ziua de maine, pe care trebuie sa o infrunte, tot mai macinat de batranete si mai ales fara tanti elena…
aNNa's Blog 