fara titlu…

ma inconjura tacut… coplesitor…  nefiresc de alb si nefiresc de intins… refuzasem sa o cred, si totusi iarna era aici…

teama de gol ma napadi, ca de atatea alte ori,  si simteam cum, vorbind lumii, alunec totusi pe langa cuvintele pe care as fi vrut sa le spun… si cuvintele rostite cresteau spini si se incovrigau in spatele unor sensuri de care imi era sila… devenisem necrutatoare, intr-un anume sens, chiar cinica, si cadeam din mine tot mai mult… cautand sa ma scutur de trecut, ma cufundam in adevaruri pe care le cautam la altii, ca sa nu fiu fortata sa raman cu adevarul meu…

am intins mana si m-am prins de un spin… cuvantul a sangerat un urlet, care s-a spart in ecouri mii… si suferinta lui mi s-a parut umana… spinul se facu apoi o dalta cu care ma apucai sa scobesc in panza oarba, nefiresc de alba, a cuvintelor … sa sap… sa umplu … sa ma dezbar… cresteam forme si volume in negru si rosu… si albul capata sens, caci il conjugam cu intuneric si sangerand, capata culoarea de care fusesem straina…

Explore posts in the same categories: rationamente