I cannot find the pillow… it was here, hours ago…and so were your hands… i could really grow to like them… for this one night, i could not hear myself in doubt anymore… it almost felt like i did not know myself… but then, it was me, and i liked my reflection in the mirror and the mirrored shadow of your perfect touch… i knew my way…
it is easy after all…
si daca viata asta ne va-ntalni pe-o strada,
intre atat lume si-atatia ochi sa vada,
uitarea, poate vremea, sau poate-o noua taina,
ne vor opri ca-n trecat o vorba sa schimbam
si singur, numai trupul, impovarat sub haina,
va aminti-n adancuri fiorul ce-l negam…
“Toh e o masina de desene animate
Nu exista, in realitate, Toh
Toh e doar in capul la unii”
aproape ca imi doream ca ceva sa se intample pentru ca sa nu mai trebuiasca sa fac asta…gaseam ca orice motiv era suficient de bun, ca sa ma faca sa renunt [vremea, dezarmarea ocazionala a celorlalti, indispozitiile mele spontane, nejustificate, dupa cum aveam sa imi dau seama mai tarziu] … si totusi ceva din mine se incapatana sa reziste, ceva din mine se revolta dezgustat in fata slabiciunii, a indoielilor, a timpului pe care l-as fi lasat din nou sa treaca… nu eram straina de cotlonul prin care rataceam si acceptasem sa traversez sevrajul, ca sa ma pot bucura de libertate…nu ii intuiam taria, dar promisiunea acesteia se ridica in spatele meu ca un zid, impiedicandu-ma sa fug…
si apoi pur si simplu s-a intamplat…
simteam… acutizat chiar, si oricat de mult nu era prea mult… deveneam una cu senzatiile, aproape ca le vizualizam… peretele rece… cantul bocancului sprijinint intr-o juma de milimetru de piatra… frigul… burnita… degetele mele luand forma stancii, cautand adancitura perfecta, sigura, riscul minim… nu asta facem cu totii, la un moment dat… gandeam pentru fiecare membru in parte si apoi integrat, in acel tot unitar care era corpul meu, inca in lupta cu ramasite de teama(teama de a nu mai avea nici un control banuiesc, oricare alta ar fi nejustificata…) corpul meu pe care il fortam, ca sa il cunosc, sa il stapanesc, sa mi-l descopar…
o multitudine de senzatii, inundandu-ma de-a valma si totusi atata liniste in jur… nevoia de a crede in siguranta promisa… singuratatea la inaltime si vocile voastre urcand pana sus, din ce in ce mai dragi…incurajari…glume…momentul dilatat si durerea crunta din degete… dorinta de urca si un calm incredibil… nu vedeam cerul, desigur, dar il stiam acolo si inaintam catre el, probabil mai sincer decat o facusem vreodata…
nu vreau sa dau calificative…nici sa conving…cand te simti fericit nu mai are nici un rost sa faci asta si oricum ai expune senzatiile sau sentimentele, ele nu au cum sa rezoneze dincolo de experienta rememorata… vreau doar sa imi amintesc, cat sa indraznesc mai mult a doua oara…
“Cautarea unei morale nu mi se parea foarte eficace si nici chiar posibila, atata vreme cat nu stiam deloc cine eram.Incetand sa ma caut, ma regaseam in iubire.
Trebuia pentru o vreme sa accept sa inlatur orice morala si sa nu ma mai impotrivesc dorintelor.Numai ele puteau sa ma invete ceva.Le-am cedat.”
(andre gide – fructele pamantului)
Unu…
Stapaneste-ti dorinta, pana cand vine vremea sa spui … simte tacerea, inunda-te de ea si accept-o ca pe fireascul preambul al cuvantului ce va parasi buzele tale…Respira ca si cand ai face-o prima oara, cu nesat, cu recunostinta, fara teama…Doi…
Inchide ochii, nu ca sa uiti ce te inconjoara ci ca sa simti ceea ce nu vezi… dincolo de perdeaua pleoapelor tale lumea e asa cum vrei tu sa fie…Trei…
Sfideaza intunericul … joaca-te … Patru…
Joaca-te…Cinci…
Ghiceste momentul si furiseaza-te in urma lui…aduna-ti fiinta, inghesui-o, chircesti-o in silabe si elibereaz-o apoi, atunci cand rabdarea ta s-a sfaramat si tacerea a devenit prea chinuitoare…Sase…
Intuieste trezirile celor din jur, pe care ii stii atat de putin, si asculta-le izbucnirile, caci ele te aduc mai aproape de clipa ta… Sapte…
Lasa-ti mintea sa alerge, dar nu o parasi prada vreunui gand anume… arata-i zarea si spunei sa o cuprinda… ea singura, poate…Opt…
Uita de logica…gusta incercarea …Noua…
Nu deschide ochii…deschide-i… e zece!
si atunci mi se facu dor de iarna si de mainile tale calde…dar toamna frunzelor ingalbenite mi-a soptit sa te caut inca…asa ca din putinul incercarilor mele, am zis ca voi da de tine si te voi aduce inapoi…
si cand ma gandesc ca totul incepuse ca o joaca si ca tot in joaca ne-am intors spatele…
de atunci te caut si nu te aflu in nimeni…
mda, ma incapatanez sa le dau tuturor chipul tau si ei nu-mi iarta asta… oricum nu-mi pasa, eu nu fac decat sa le vand masti, cand de fapt ar trebui sa ma vand pe mine…si toate fumega si se sting inainte sa se consume…caci eu nu ard…ochii mei is umezi inca…
stiu ce ai zice, daca ai fi aici… 
astazi mi-am luat o carte; cred ca ti-ar placeA(fie)…carti si leagane… ca pe vremuri?
dincolo de indrazneala mea cea mai mare a fost praf…
„fiecare dorinta m-a imbogatit mai mult decat posesiunea, intotdeauna inselatoare, a obiectului dorintei mele” (a.gide – fructele pamantului)
un labirint fara rezolvare care mi se elucidase intr-o clipa, lipsit de profunzimi, resemnat… i-am urat nu atat simplitatea, cat resemnarea… dezvaluirea dezarmant de seaca, lipsita de urmari sau implicatii…
secase inainte sa fi ajus eu vreodata acolo…asta mi-am zis…
si daca mi-as fi coborat mainile in noroi, sa sap si sa ingrijesc izvorul dupa care tanjisem atat…atunci ce s-ar fi intamplat…si daca totusi n-o facusem, era pentru ca???…
va sa zica asa suna un „nu”…
in urma lui insa a fost liniste…
reflectoarele… lumina lor impersonala,zvacnirea regizata,panoul tehnic de unde is trageau suflul si oamenii din spatele lor… povestile, familiile si visele lor, casele unde ii astepta bere rece in frigider, de indata ce isi parcau masinile in fata blocului, probabil pe locul de parcare al vecinului intarziat…
mi-as fi dorit o gura de aer proaspat… nu mai suportam mirosul de pop-corn si zahar caramelizat…si toata amestecatura de parfumuri ieftine, transpiratie si aromatizor de camera…
totul avea sa se termine in curand… si beculetele de pe panoul tehnic aveau sa taca, toate…
imi simteam fata incinsa si tamplele zvacnind sub stratul de machiaj… ii uram pentru ca tipau si se agitau la picioarele mele… ii uram pentru ca venisera acolo sa ma vada sfidand moartea fara sa ma cunoasca… ii uram pentru ca niciodata nu le daduse prin cap sa incerce sa ma cunoasca… nu stiu de ce ii uram…
si mai era plasa de siguranta… ma prefaceam ca nu exista, ca sa imi pastrez concentrarea… dar ea era acolo mereu, ca sa imi spuna ca o data si o data o sa se intample…
anticipatia momentului….intotdeauna imi era ingrozitor de frica…aproape ca ma dedublam in frica ce imi napadea trupul si mintea… atunci ramaneam singura…
repetasem la infint miscarea … o stiam atat de bine…poate tocmai de aceea imi devenise insuportabila…imi trecuse prin cap in nenumarate randuri sa incerc ceva nou, sa risc… totusi gandul ca membrele aveau sa ma furnice in secunda doi si certitudinea ca miscarea avea sa ma coste eforturi uriase pentru regasirea echilibrului ma opreau…sau poate nu era asta…poate era pur si simplu obisnuinta, siguranta unei rutine incercate deja…
si in plus, toti oamenii astia care nu ma vazusera in viata lor,care nu ma stiau…care habar nu aveau ca urasc sa port papuci si ca daca totusi o fac, o sa ii uit langa urmatorul scaun pe care ma asez, pentru ca nu stau niciodata cu picioarele atarnate, ci intotdeauna cu ele stranse sus, adunate sub mine…care habar n-aveau cum imi beau cafeaua si ca nu imi place sa ma trezesc prea tarziu dimineata, pentru ca intotdeauna lucrurile bune se intampla in revarsat de zori…chiar si cand ploua…care nu stiau ce carti as fi citit, pe cine mi-as fi dorit sa sarut sau ce lucruri imi trec prin cap atunci cand nu zic nimic…oamenii astia asteptau de la mine sa fac lucrurile exact asa cum aveam sa le fac in seara asta…exact asa cum le facusem si cu o seara inainte…si inainte…si inainte…si inainte…
si totusi eram eu, in nesiguranta, in temeri, sub stratul de pudra ieftina, incinsa de reflectoarele reci, eram eu…pentru ca nu aveam curajul sa ma scutur de banal si rutina, pentru ca nu indrazneam sa le tip in fata „mi-ajunge… lasati-ma in pace si vedeti-va de propriile voastre morti…incetati sa ma mai hraniti cu adrenalina sariturilor mele in gol, incercati-le pe ale voastre!!! Nu intelegeti nimic… ” si pentru ca imi promiteam totusi ca intr-o zi am sa o fac si chiar credeam asta… eram eu…
leave your hand free for this other hand to complete it…. pockets are safe dead ends…
